Între două stări.
Unii oameni trec prin viețile noastre rămânând niște răni cicatrizate, mereu pregătite să erupă. Timpul vindecă tot ? Dar ce te faci când timpul nu mai poate vindeca nimic ? Ce te faci când durerea acută o porți sub forma unui regret „Cum ar fi fost dacă … ” Tic, tac… dragostea e aici, apoi fuge. Azi poți simți că pământul se învârte în jurul tău, iar mâine vei vedea că totul îți fuge printre degete ca o fărâmă de nisip purtată de vânt.
Unii oameni au menirea de a trece pe lângă noi, a se opri pentru o clipă, pentru o învățătură, apoi să fugă mai departe la altcineva și să acumuleze ceea ce de la tine nu au avut de învățat. Nu degeaba roata e rotundă. Durerile ?! Ce am fi noi fără dureri ? Ce am învăța dacă nu le-am avea ? Nimic. Am fi niște nimeni, care până nu se lovesc cu capul de sus nu iau aminte… Și oricât de putred ar fi sufletul, oricât de puternici am fi, mereu se găsește cineva care să ne facă să simțim. Și nu e vorba de acea simțire superficială, e vorba de acel suflu puternic ce te izbește atât de tare încât pentru un moment profund nu te mai recunoști, te pierzi, dar revii din coma aceea cu speranța că dacă te-ai ars o dată, a doua oară conștientizezi mai mult. 
Și nu-mi poți spune mie, tu, cel care citești că nu ai simțit niciodată ceva atât de profund, că nu ai trecut prin asta … pentru că dacă ar fi așa, vei vedea că într-un anumit moment al vieții vei trece prin asta. Toți trecem, nu are nume, doar se concretizează într-o durere de care oricât ai vrea să scapi, o ai în suflet și face ce vrea din tine, te joacă ușor, încât realizezi că nu ai realizat nimic… realizezi că orice ai face nu vine fericirea aia dulce și rămâi cu un gust amar. Atunci știi că tot ce e frumos, repede trece !
